Zona de confort

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”                                                                     (Apocalipsa 3.17)

”Căldicel, nici rece, nici în clocot.”(Apoc.3:14-16). O imagine a creștinului contemporan, însa aceasta este imaginea ce precede dezastrul. (”am să te vărs din gura Mea.”(Apoc. 3:16).

Este o tendință firească, aceea de a ramane în zona de confort. În zona în care ne simțim bine din punct de vedere fizic, dar și psihic, zona în care nu ești expus nici unui risc, totul e OK si nu-ți mai trebuie nimic. O situație în care ești mulțumit și nu vrei ceva ce te-ar putea expune.

 Acest lucru ne face să trecem prin viață fără un scop anume, sau, cel puțin fără să-ți mai dorești mai mult decat ceea ce ai și ce ești acum. În acest fel trăim, dacă se poate spune așa, în așteptarea inconștientă ca lucrurile să se întample de la sine.

 Din păcate, aceasta situație se întamplă și la nivelul vieții spirituale. De fapt, ceeace suntem ne reprezintă la nivelul fiecărei laturi a vieții noastre. Suntem ceeace suntem atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și spiritual. Dacă ne complacem să rămanem în zona căldicică a confortului fizic si psihic, în același fel vom fi și din punct de vedere spriritual. Un credincios “căldicel”, adică mulțumit de sine, inconștient față de carențele spirituale, pentru care neprihănirea sa e bună, nu ar mai avea nimic de experimentat cu Dumnezeu.

Cred că nu greșesc dacă afirm că majoritatea credincioșilor își “manifestă” credința la nivelul zonei de confort, unde lucrurile se întamplă de la sine. Afirma cineva într-o discuție: ”eu nu am experiențe cu Dumnezeu.” Adică, zilele se desfășoară la fel, una dupa alta. Rutină în viața de zi cu zi, rutină în viața de credință. Nimic nou nu se întamplă. În fiecare zi merg la servici, în fiecare săptămană merg la biserică și nu e nici o diferență în toate acestea.

Să ne gândim la viața lui Iosif. Pâna la 17 ani nu a știut ce sunt grijile. Răsfățat de tatăl său, trăia în liniștea și confortul casei părintești. Însă, ajunge să fie urât de frații sai. Interesant este că neintelegerile dintre frati intervin când toți se complac în aceea stare căldicica a zonei de confort spiritual. Apoi a venit momentul când viața a luat o întorsătură neprevăzută. Și dureroasă. Este vândut de frații săi ca sclav. Aruncat pur și simplu în afara zonei sale de confort. Ajunge în Egipt și trece prin diferite etape ale vieții de sclav, unde mulți ani îi petrece în temniță pe nedrept. Dar tocmai în această etapă grea a vieții, credința sa capătă contur puternic. Dacă până atunci doar credea în Dumnezeu, în această etapă a învățat să trăiască cu Dumnezeu. (Geneza 37;38)

Uneori, în viața unuia sau altuia, intervine câte o zguduire. Pe neașteptate apare criza, aducând cu ea durere și nesiguranță. Cu toate că e greu, ne mai trezește un pic și astfel ne prindem mai strâns de Dumnezeu. Îi deschidem ușa și Îl lăsăm să intre în inima noastră, în viața noastră. Și simțim că trăim iarăși.  

“…te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”  (Apocalipsa 3.18) Acesta este sfatul lui Isus pentru toți credincioșii ce vor să trăiască o credința puternică, în afara zonei căldicele. Trei pași spre viață. Dar despre aceștia am pregătit alte articole.

Doreau o patrie mai bună...

   „Suntem nişte călători, viaţa noastră e un drum lung de la pământ la cer.”                                                                                                        Irving Stone

                    

 “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-apregătit o cetate.” Evrei 11. 14-16

    Capitolul 11 din Epistola ap. Pavel către Evrei, ne prezintă o istorie a călătoriei spre cer, incepând cu Abel, primul martir al credinăței si încheind cu toți acei eroi anonimi care și-au pus viața pe altarul credinței. În fața necazurilor de tot felul, a bolii sau chiar a morții sau a unor situații imposibile, toți au avut o credință neclintită. Îmi place cum exprima ap. Pavel această statornicie a credinței în Epistola sa către Romani.

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?  După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”   (Romani 8. 35-39)

Cu părere de rău pot spune că, de prea multe ori dăm dragostea lui Dumnezeu pe lucrurile de nimic ale acestei lumi. Preocupați prea mult pentru a asigura vieții acesteia vremelnice o brumă de confort, dăm cu piciorul la ceea ce este cu adevărat important: dragostea lui Dumnezeu. Păi, ce-ți ofera dragostea lui Dumnezeu? A-ți putea spune că primim iertare, pace, fericire...și tot ce se așteapta de la un bun creștin. Dar, cum vă imaginați un creștin? Poate o persoană amabilă, respectuasă care, în fiecare sâmbătă sau duminică, îmbracată frumos, merge la biserică și participă (mai degrabă asistă) la slujbă, serviciu divin sau cum s-or fi numind astfel de întalniri. Și apoi cursul vieții se reia spre binecunoscuta goană după vânt, în speranța împlinirii materiale și sociale. Are vreun rol credinta în această alergare desartă a vieții?

Despre eroii credinței numiți în Biblie se spune că, prin credință unii au caștigat războaie, au despicat apele, au închis gura leilor, alții au sacrificat totul, încheind viața cu gândul, cu speranța spre patria cerească. Ei au fost mai mult decat biruitori, chiar dacă, aparent au pierdut totul, pentru că tot ceeace aveau in lumea aceasta, le-au socotit ca un gunoi fără valoare în comparație cu ceeace Hristos a pregatit pentru ei.

Despre creștinii secolului XXI ce se poate spune? Unii, prin credintă și-au deschis conturi în bancă, prin credință au cumparat un Mercedes. Alții prin credință au căpătat slujbe bănoase sau și-au deschis afaceri...

Putem afirma cu toată inima ca și ap. Pavel:”Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos.Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”?( Filipeni 3.7,8) Sau e prea mult?

Vine un timp in viața fiecaruia, când va fi încercata credința. (1 Corinteni 3). Ce vei considera valoros pentru tine în ziua aceia?

Călător prin credință

    ''Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.                                                                                                Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.                                                                                                                Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Prin credinţă, Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa, prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.                                                                                                                  Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.                                                                                            În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-apregătit o cetate. Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poatesă învieze chiar şi din morţi, şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.                             Prin credinţă a dat Isaac lui Iacov şi Esau o binecuvântare care avea în vedere lucrurile viitoare. Prin credinţă, Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”. Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă a fost ascuns Moisetrei luni de părinţii lui când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.                                                                   Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost ocolite şapte zile. Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă. Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, auastupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi.                                                                        Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică –, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.''

                                                                    Evrei cap. 11