Viclean și leneș

 

Pilda talantilor (robul viclean si leneș) - Matei 25:14-30

 

15 „Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia – doi, iar altuia – unul,...”

 

In societate se vorbeste de egalitatea de sanse – fiecare om trebuie tratat corect si fara prejudecati, asigurandu-se cadrul economic si social in care sa participe activ indiferent de etnie, religie, sex, varsta, dizabilitati sau orientare sexuala.                                                                                                                                                               Sigur, teoria e buna, insa in fiecare zi ne lovim de discriminari, marginalizari, nedreptati (intrebati pensionarii cati sunt fericiti in urma recalcularii pensiei. Fericiti sunt poate specialii.                                                                                                                                                                                                                                       Comunismul a promovat ineptia aceasta-toti suntem egali. Realitatea a aratat ca unii erau mai egali decat altii. De aceea nepotismul, favoritismul a ajuns astazi politica de stat.

Faptul ca Dumnezeu nu a distribuit egal nu este o nedreptate. Dumnezeu are un plan specific fiecarei persoane.

 

Inegalitatea in aceasta pilda:

- dupa puterea fiecaruia - 1 Petru 4:11 “Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujește cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, ale căruia sunt slava și puterea în vecii vecilor! Amin.”

 

Ex. – Ghedeon – „Domnul S-a uitat la el şi a zis: „Du-te cu puterea aceasta pe care o  ai...” (Judecătorii 6:14)

Matei 28:18 - „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.”

Ap. Pavel spunea:‚simt placere in slabiciuni... căci , când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10)

Filipeni 4:13 = „Pot totul în Hristos, care mă întărește.”

 

Inegalitatea scoate in evidenta faptul ca suntem complementari.

ROMANI 12,3-6: „Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, și mădularele n-au toate aceeași slujbă, tot așa și noi, care suntem mulți, alcătuim un singur trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare unii altora. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat,”

1 CORINTENI 12 – ne spune ca fiecare madular isi cunoaste locul si rolul in trup

Aceasta constienta a locului si rolului pe care il am in trupul lui Hristos (Biserica) imi arata ca sunt complementar, adica eu completez ceva ce altuia ii lipseste, iar altul imi completeaza ceeace imi lipseste mie. Si in felul acesta se intregeste trupul. (Cel putin asa ar fi ideal)

Scuzele sau motivele de a nu fi complementari nu isi au locul.

 

EFESENI 4.11-16: „Și El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El, tot trupul, bine închegat și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei și se zidește în dragoste.”

 

Dumnezeu le multumeste celor ce au lucrat la fel, foloseste aceleasi cuvinte. Nu il lauda pe cel ce a primit 5 talanti mai mult decat pe cel ce nu a primit decat doi. Asta inseamna ca nu conteaza cati talanti a primit fiecare. Ceaace ce conteaza este faptul ca au folosit acesti talanti in slujba stapanului.

Pentru a pune talantii sa lucreze pentru stapan e nevoie de credinciosie, responsabilitate, motivatie si creativitate pentru un mod productiv si eficient de slujire.

Cel de-al treilea rob, care primise doar un talant a fost mai comod sa-l ascunda. El a adus un argument care, nu doar ca nu a tinut ca scuza, ci in mod logic ar fi trebuit sa-l determine sa foloseasca talantul.

„Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!” (Matei 25:24-25)

Tot ceeace avem nu este al nostru. Toate darurile, toate capacitatile noastre, toate bunurile – ne-au fost incredintate, nu sunt ale noastre. Ele apartin lui Dumnezeu si ar trebui folosite pentru slava sa.

Poate ca unii dintre noi vom folosi scuze pentru neglijenta de a folosi talantii, aducand ca argument frica, rusinea....

Altii poate ca vom fi prea comiozi (sa mai faca si altii), sau poate ca vom da vina pe ceilalti ca nu am putut sa folosim talantii...

 

Robul care primise doar un talant nu a pretuit increderea stapanului. El ia incredintat averea in mod individual. Stapanul si-a luat timp pentru a sta de vorba personal, cu fiecare. Poate ca s-a suparat ca nu a primit decat unul. A te considera nedreptatit de Dumnezeu inseamna a-L judeca pe Dumnezeu. Il consideri un stapan aspru. Robul nu a avut incredere in stapan si a pierdut astfel increderea stapanului.

A pierdut oportunitatea de a invest nu a fost partasi la profit, pierzand astfel rasplata stapanului.

Cine este chemat la o slujbă să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții să se țină de învățătură. Cine îmbărbătează pe alții să se țină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie. (Romani 12. 7.8)

Argint sau zgura

„Scoate zgu­ra din argint şi argintarul va face din el un vas ales"(Proberbe 25:4).

  Argintul – este foarte rar găsit în stare naturală, spre deosebire de aur. A fost cunoscut de toate civilizațiile antice. Când a apărut pentru prima oară în Egipt, a fost mai scump decât aurul.

  Procesul de rafinare a fost inventat de haldeeni in jurul anului 2500 îH, fiind descris și în Biblie, in Ezechiel 22: 18-22 - „Fiul omului, casa lui Israel a ajuns pentru Mine ca nişte zgură; toţi sunt aramă, cositor, fier, plumb în cuptorul de topit; au ajuns nişte zgură de argint.” De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Pentru că toţi aţi ajuns nişte zgură, iată că vă voi strânge în mijlocul Ierusalimului. Cum se strânge argintul, arama, fierul, plumbul şi cositorul în cuptorul de topit şi se suflă în foc ca să se topească, aşa vă voi strânge şi Eu în mânia şi urgia Mea, vă voi pune acolo şi vă voi topi. Da, vă voi strânge şi voi sufla peste voi cu focul mâniei Mele, şi vă veţi topi în el.  Cum se topeşte argintul în topitoare, aşa veţi fi topiţi voi în mijlocul lui. Şi veţi şti că Eu, Domnul, Mi-am vărsat  mânia peste voi.”

  Aici oamenii sunt asemănați ( și este luat fiecare individ in considerație – “toți sunt arama, fier…”) cu zgură de argint.

  Zgura – un amestec de metale, impurități, nu are nici o valoare în sine.

  Argintul obținut în cuptor – elementul nobil, valoros.

  Ceeace dă valoare unui om este caracterul său. Ești zgura sau ești argint. Formarea caracterului (caracterul creștin) este ilustrat prin acest proces de rafinare a argintului.

  Ce este caracterul? - În Dicţionarul Enciclopedic Român, găsim următoarea definiţie: „Ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale omului, (ex. curajul, hărnicia, fermitatea sau laşitatea, lenea) care se manifestă în modul de comporta­re şi în acţiunile sale, în atitudinea sa faţă de societate, faţă de muncă, de oameni şi de propria sa persoană. Caracterul este dobândit în cursul vieţii individuale şi depinde de re­laţiile istorico-sociale, de apartenenţa la o anumită clasă, de şcoală, de familie şi, în genere, de condiţiile în care se formează omul.

  Biblia nu dă definiţii, ci prezintă caractere – oameni de valoare, acei eroi ai credinței care, în ciuda tuturor dificultăților, au rămas fermi în credința lor. Acești oameni nu au fost perfecți, ci au fost formați în vâltoarea experienței vieții lor plină de batjocuri, bătăi, lanțuri, închisoare, lipsuri, marginalizare (cuptorul unde este îndepartată zgura)...Evrei 11.

  Biblia mai prezintă și o altă categorie:  oamenii de nimic, fără valoare  (zgura). Sunt oameni fără caracter, am putea spune sau cu un caracter stricat. Acești oameni prezintă urmatoarele caracteristici: sunt mincinoși, lăudaroși, plini de sine, obraznici, încăpățânați, leneși, trădători, nemulțumitori, neascultători. Oameni care l-au dat pe Dumnezeu la o parte din viața lor. (2 Timotei 3).

  Și astăzi lumea e plină de astfel de oameni. Trăsăturile bune de caracter sunt considerate slăbiciuni.

  Mi-a atras atenția un articol de pe site-ul “ ziare.ro” – “Este sănătos să fii egoist” și începe astfel - Generozitatea este o calitate de care profită cei din jurul tău, egoismul este o calitate care iți aduce ție avantaje. Una peste alta, egoismul este sănătos. Cel puțin aceasta este concluzia la care se ajunge într-un tratat despre egoism și beneficiile lui pentru sănătatea fizica și psihică a individului. În linii mari, autorul acestui articol spune că dacă te ocupi de alții te neglijezi pe tine. Tu trebuie sa-ți iei timp să îngrijești de tine. Să te ocupi de ținuta, de aspectul tău, de viața ta, nu să pierzi timpul ajutându-i pe alții în detrimentul tău.  Concluzia – altruismul nu este sănătos.

  Autorul exagerează un pic pentru că ideea expusă în articol te ajută să ajungi un narcisist bolnav care va fi obsedat continuu de propia imagine. Dacă ai în jurul tău persoane la care ții, nu poți fi un egocentrist, decât cu riscul de a ajunge un  însingurat. Dumnezeu ne arata o cale echilibrata:” „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta; ... şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10, 27).

  În contradicție cu acest articol, am gasit un paragraf în cartea “Educație”: „În orice generaţie şi în orice ţară, adevărata temelie şi adevăratul model pentru formarea caracterului au fost aceleaşi. Legea divinăză de încredere. {Ed 228.4} „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta; ... şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), marele principiu manifestat în caracterul şi viaţa Mântuitorului nostru este singura bază sigură şi călău

 Articolul din ziare.ro pune accentul pe îmbunățirea aspectului exterior. În definitiv, nu e rău sa arați bine, să fii îngrijit, dar ce folos dacă lăuntrul este plin de mizerii. Astfel de oameni sunt ca mormintele văruite.

Sfânta Scriptură se refera la caracter când vorbeşte despre „omul dinăuntru". Omul dinafară reprezintă persoana; omul dinăuntru reprezintă personalitatea. Omul de afară îmbătrâneşte, omul dinăuntru se innoieste. În 2 Corinteni 4:16 citim: „Noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi". Caracterul este adevărata valoare. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut" (2 Corinteni 4:7). Nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. Unii caută să împodobească vasul de lut, omul de afară, dar apostolul Petru a scris: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur (bijuterii) sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3:3, 4).

 Cateva gânduri din cartea „Minte, caracter, personalitate” vol.1 cap. “Formarea caracterului”:

-         Fiecare faptă a vieţii, oricât de lipsită de importanţă ar fi, îşi are propria ei influenţă în formarea caracterului.

-         Fiecare însuşire a omului conlucrează la zidirea caracterului, atât pentru viaţa prezentă, cât şi pentru veşnicie.

-         Conduita noastră ne determină caracterul.

-         Un caracter nobil şi bine dezvoltat nu constituie o moştenire ereditară. El nu apare în mod întâmplător, ci se dobândeşte printr-un efort personal, prin meritele şi harul lui Hristos.

-         Dacă dorim să dezvoltăm un caracter pe care Dumnezeu să-l accepte, este nevoie să ne formăm obiceiuri corecte în viaţa religioasă.

-         Pentru a avea succes în lucrarea de zidire a caracterului, este necesară o conştiinciozitate riguroasă.

-          Nimeni să nu zică: „Nu pot să-mi corectez defectele de caracter”. Dacă ajungeţi la o asemenea concluzie, veţi eşua în mod sigur în dobândirea vieţii veşnice.

-         Caracterul nu se formează în urma unei singure fapte, ci printr-o repetare a faptelor se stabilesc obiceiuri care îl modelează.

-         În desăvârşirea unui caracter creştin, este esenţial să perseverezi în facerea binelui.

Romani 8.29 - Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.

  Din fire suntem răi, avem trăsături rele de caracter, însă avem șansa schimbării.

Cineva a făcut un calcul,(în America, bineînțeles) stabilind că o bucată de fier care costă 5 $, dacă este prelucrată în potcoave, valoarea este mai mult decât dublă. Dacă însă fierul acela îl pre­lucrează în ace, valoarea lui se ridică la 350 $; iar dacă îl prelucrează în arcuri de ceas, valoarea lui creşte la vreo 250 000 $. Valoarea creşte enorm printr-o prelucrare fină. Tot aşa este şi cu caracterul. Chiar daca este de mica valoare, pe masura prelucrarii lui valoarea creste.

Acest proces poate necesita efort, perseverență, suferință uneori. Dumnezeu îngaduie ca să ajungem uneori și în cuptorul încins. Acolo focul încercărilor suflă dureros peste viețile noastre, dar nimic altceva nu va separa zgura dacă noi, în ciuda Harului Divin, nu ne trezim din letargia noastră, din neglijența, superficialitatea ăi egoismul nostru. Pentru fiecare vine ziua când caracterul va fi testat.

Dacă Dumnezeu face acest lucru pentru noi, când ușa Harului Său înca este deschisă, o face pentru că ne iubește și ne vrea În Împarația Sa.

  “Aduceţi-vă aminte fără încetare că nu aveţi de trăit mai mult de o singură zi o dată; că Dumnezeu vă pune la dispoziţie doar câte o singură zi, iar rapoartele cerului vor dezvălui modul în care aţi valorificat privilegiile şi ocaziile fiecărei zile. Folosiţi atât de bine fiecare zi primită din partea lui Dumnezeu, încât, în cele din urmă, să puteţi auzi din partea Maestrului: „Bine, rob bun şi credincios”

Slujitori si fii ai Imparatului

Maleahi 1.6 – „Un fiu cinsteşte pe tatăl său şi o slugă, pe stăpânul său. Dacă sunt Tată, unde este cinstea care Mi se cuvine? Dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine? – zice Domnul oştirilor către voi, preoţilor, care nesocotiţi Numele Meu şi care ziceţi: „Cu ce am nesocotit noi Numele Tău?” – un mesaj adresat in vechime, preotilor, iar astazi se adreseaza fiecaruia dintre noi, pentru ca noi suntem “o preoţie împărătească” (1 Petru 2.9).

  Fata de Dumnezeu ne regasim in doua situatii – noi suntem slujitorii, iar El, Stapanul…si, a doua situatie – noi suntem fiii, iar El, Tatal. In raport cu Dumnezeu, intotdeauna ar trebui sa avem un statut de subordonare, ascultare, slujire.

Din pacate, nu intotdeauna se intampla asa. Tendinta omului este de a-L da deoparte pe Dumnezeu –  de a-si trai viata dupa cum ii place, dupa cum simte, dupa cum crede si nu dupa cum “asa zice Domnul”

Doua pilde, rostite de Isus, prin care reglementeaza pozitia noastra fata de Dumnezeu – (le vom analiza pe rand) -  Luca 17. 7-10:“Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”?  Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”?  Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

  Luca 11. 11-13:” Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori, dacă cere un peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?  Sau, dacă cere un ou, să-i dea un scorpion?  Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!”

Personaje – Stapan/slujitor...Tata/fiu - Raportul relatiei cu Dumnezeu, in aceste pilde este acelasi cu cel din Maleahi.

  Regasim in aceste pilde, ca de altfel si in alte locuri din Scriptura, tema invitatiei la masa, pusa in contrast cu personajele – slujitorului, desi obosit si flamand, I se porunceste sa puna masa pentru Stapan si abia dupa aceea poate sa manance si el. Parca nu se potriveste in acest context Ps. 23 “Tu imi intinzi masa in fata potrivnicilor mei, iar paharul meu e plin de da peste el.”

  Un stapan nu se simte obligat sa ii slujeasca la masa, robului care vine obosit de la munca. Pentru Stapan este normal sa ii ceara robului sa ii slujeasca, iar robul este dator sa isi continua mai departe slujirea, chiar daca este obosit – (Isus si ucenicii la Sfanta Cina – cine trecuia sa spele picioarele, cine trebuia sa slujeasca la masa, Stapanul sau robul?  “Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”  Si voi sunteti datori – e normal ca noi sa slujim, e datoria noastra sa slujim lui Dumnezeu, iar modul cum ii slujim lui Dumnezeu se vede in slujirea noastra unul fata de altul. “sunteţi datori să vă spălaţi picioarele (sa slujiti) unii altora”    Din pacate, si noi asteptam de prea multe ori ca altii sa slujeasca, in felul acesta insa, altul va fi mantuit, nu eu.                                                                                           

  Fie din mandrie, fie din neintelegere  a statului pe care il avem in raport cu Dumnezeu, putem nesocoti Numele lui Sau.

  Robul e dator sa slujeasca fara sa se laude rezultatele slujirii sale ( eu am 80 de de credinta Doamne, nu sunt ca oricare din Biserica, eu postesc, ma rog de trei ori pe zi, dau zecime pana la ultima centime…) (“Suntem niste robi netrebnici, simpli, umili), robul e dator sa recunoasca natura simpla, comuna a slujirii sale – de multe ori cantam unele imnuri care ne scot pe noi in evidenta, nu pe Dumnezeu – "Eu am nevoie in orice zi, sa stiu ca fratii ma iubesc" – poate ca nu vom canta niciodata “eu am nevoie in orice zi sa stiu ca ii iubesc pe frati”, sau ii cantam lui Dumnezeu “noi suntem batele intinse", si ne ducem pe maidane, prin marile orase, prin jungle, noi razbunam renumele lui Dumnezeu, adica fara noi nu se va termina lucrarea, in timp ce nesocotim Numele Domnului prin lipsa noastra de implicare in slujirea simpla, umila, asa cum ii sta bine unui rob in raport cu Stapanul sau, spunand, dupa indemnul Domnului Hristos, “am facut ce eram datori sa facem”, fara laude, fara a iesi in evidenta.

A privi viata ca o datorie de a trai la standard inalt, nu e ceva cu care suntem obisnuiti. In felul acesta am intelege ca binele pe care il facem nu merita lauda, ci este o datorie.

  Poate ca veti zice ca ilustratia aceasta a relatiei Dumnezeu/om este prea aspra, Stapan-slujitor, insa trebuie sa intelegem ca iertarea continua a aproapelui, grija de a nu fi o pricina de poticnire, recunostinta, credinciosia, sunt datorii pe care Dumnezeu se asteapta sa le implinim si nu favoruri pe care I le facem lui Dumnezeu. Lauda I se cuvine lui Dumnezeu, iar daca El ne lauda si ne resplateste cu bunataea Lui, cu Harul Sau, cu dragostea si cu prietenia Sa, o face pentru ca este interesat de o relatie mai stransa  cu noi, ca intre Tata si fiu. Iar ca si fii ne putem apropia de tronul Harului Sau sa-I cerem ocrotire, painea cea de toate zilele, etc. si cu atat mai mult decat noi, care suntem rai si stim sa dam daruri bune copiilor nostril, nu va da El Duhul Sau (si prin Duhul Sfant primim orice dar bun) celor ce-L cer.

  Prin aceasta perspectiva putem spune impreuna cu psalmintul:”Tu imi intinzi masa in fata potrivnicilor mei, iar paharul meu e plin de da peste el.”

Dar sa nu uitam – statutul de fiu nu anuleaza statutul de slujitor, pentru ca Dumnezeu este si Tata, dar si Stapan. Si se cuvine ca noi sa-I cinstim Numele Sau cel Sfant prin slujire, ascultare si iubire.

Haine albe

“…te sfătuiesc să cumperi de la Mine... haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale...”              (Apocalipsa 3.18)

    La modul cel mai simplu, haina definește orice obiect vestimentar. Hainele ne protejează de vremea într-o continuă schimbare. Dacă am fi expuși direct temperaturilor reci sau calde, sau radiațiilor solare, ar fi un disconfort destul de mare și am fi fără apărare în fața pericolelor mediului înconjurător, pericole ce ar putea să ne rănească.

   Pe langă funcția lor de protecție, hainele mai au și rol moral și social. Dacă anumite părți ale corpului ar fi la vedere, lucrul acesta ar fi catalogat ca un lucru rău, imoral chiar și am fi pedepsiți pentru exhibiționism public. De-a lungul timpului, îmbracamintea a fost folosită pentru a face distincție între clasele sociale, etnii, sexe, profesii sau afiliere religioasă. Până și soldații au avut și au ținuta lor specifică, diferită de la o armată la alta. Participanții la diferite evenimente adoptă o ținută potrivită evenimentului respectiv, obligatoriu, aș putea spune, pentru toți cei care se respectă.

   Haina poate spune ce fel de om ești fără a rosti vreo vorbă. Nu e nici un secret ca îi evaluăm pe cei din jurul nostru, la prima vedere, după hainele pe care le poartă. Proverbul “nu haina îl face pe om” pare pe alături față de contextual social. De aceea nu trebuie să neglijăm nici rolul estetic al îmbracamintei. O ținută îngrijită arată spre o persoană ordonată, care se respectă pe sine și pe cei din jurul ei. Bine,  perfecționismul acut nu ar trebui abordat în alegerea ținutei, fiind puși tot timpul “la patru ace”, afișând un aer de snob nesuferit. E bine sa arătăm normal în hainele noastre, să fim noi înșine. De extravaganță și modă prostească nu e cazul să vorbesc.

   Prima relatare biblică despre îmbrăcăminte scoate în evidență rolul moral al vestimentației pentru că încă nu ar fi avut motiv să îndeplinească celelalte roluri . Adam și Eva, în puritatea lor edenică nu erau rusinați de propia lor goliciune (“Omul şi nevasta lui erau amândoi goi şi nu le era ruşine.” Gen. 2.25) pentru că nevinovăția lor îi ținea aproape de slava lui Dumnezeu. Practic, îi înconjura lumina slavei divine. Constiența propiei goliciuni a aparut odată cu sentimentul amar al goliciunii sufletești născut în urma neascultării. „...mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.”(Gen. 3.10), declara Adam ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Deci nu goliciunea fizica la făcut sa-i fie frica și să se ascundă, pentru că înainte de păcătuire omul stătea fără teamă înaintea lui Dumnezeu.    Aspectul acesta l-au rezolvat cumva când au observat că sunt goi și și-au cusut sorțuri din frunze de smochin. (Geneza 3.7)

   Nu știu cum erau frunzele de smochin atunci, însă știu că nu sunt prea catifelate. Cu siguranță, în graba lor de a-și ascunde goliciunea au elaborat un plan vestimentar rudimentar, incomod și inestetic.                   Aș compara aceasta acțiune a lor cu eforturile umane de a ajunge la neprihănire. De-a lungul timpului oamenii s-au străduit sa-și asigure un loc în ceruri prin propiul efort, elaborând tot felul de practici și reguli. Menționez aici fapte bune, penitențe, posturi de tot felul, porunci, etc. Strădania omului de a fi bun prin efortul propiu, fără Hristos, e incomoda, ineficienta, nesustenabila și de prost gust, la fel cum era și șortul din frunze de smochin a lui Adam. Mulți creștini -  mă gândesc însa că e la fel în toate religiile -  ajung să creadă că sunt buni, dacă fac milostenii și urmează reguli stricte, pe care ei le inventează. A doua generație de oameni, de la Adam, deja se polarizează. Abel aduce o jertfă de sange, așa cum a lasat Dumnezeu instrucțiunile, iar Cain aduce o jerfă din roadele pamântului. Jertfa lui Abel este acceptată de Dumnezeu, jertfa lui Cain, nu. De ce a cerut Dumnezeu jertfă de sange?

   Să ne întoarcem în Grădina Eden. Adam și Eva constată că sunt goi ăi își fac șorțuri din frunze, a căror valoare este nulă. Dumnezeu îi cauta și le spune care vor fi consecințele păcatului lor, adică durere, oboseală, trudă, degradare și în cele din urmă, moarte. Însă, dincolo de viața aceasta, era și verdictul dat împotriva păcatului – „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2.16,17). Și nu era vorba despre moartea naturală. Din acest punct de vedere,    Dumnezeu a îngaduit ca omul să moară pentru a nu perpetua veșnic păcatul. „Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” (Geneza 3.22). Gandiți-vă la un Nero sau un Hitler, nemuritori. Ar fi fost o nebunie groaznică.  Și ei nu sunt decât doua exemple, însa ce-ar fi fost pe pamântul ăsta cu toți conducatorii scelerați ai lumii, nemuritori. Iadul, așa cum și l-au imaginat unii, ar fi părut o blândă poveste de adormit copiii.

   Pedeapsa pentru păcat este moartea. Verdictul era clar:”...în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.”(Geneza 2.17). După cum spune  și in Romani 6.23 – “…plata păcatului este moartea.”

   Omul tinde să creadă că poate fi propiul dumnezeu și poate atinge absolutul, însă adevărul despre aceasta, este prezentat în Apocalipsa 3.17 – „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol...”

   Al doilea pas spre viață – “…haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale;”

   “Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele.” (Geneza 3,21). Dacă facem o comperație între șortul din frunze de smochin și hainele din piele făcute de Dumnezeu, diferența este evidentă. Frunzele de smochin se usucă, sunt fragile, incomode, nu acoperă eficient goliciunea, iar hainele din piele sunt trainice, asigură protectie si confort.

Pielea pentru confecționatul hainelor a trebuit să fie luată de la un animal. Vedem în acest fel cum Dumnezeu oferă har omului păcătos și că a găsit un inlocuitor pentru viața omului. Porunca era clara:” :”...în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.”(Geneza 2.17). Dar, în mila Sa, Dumnezeu oferă o cale de salvare. El alege să se jertfească în persoana Fiului Său Isus Hristos.                                                  Iar animalul de pe care s-a luat pielea pentru haine, era simbolul ales pentru aceasta. Sistemul jertfelor trebuia să țină amintirea trează a omului păcătos ca, prin jertfa Mântuitorului are o cale de salvare.

   De aceea jerfa lui Abel a fost apreciată, deoarece era jerfa pentru păcat, care indica mîntuirea prin Isus, Mielul lui Dumnezeu, așa cum îL numeste Ioan Botezatorul. În acest fel, pedeapsa pentru păcat este pusă asupra lui Hristos, El moare în locul nostru, iar noi primim viața Sa. În acest fel primim iertarea păcatelor și curățirea lor, putere să ne împotrivim ispitelor și toată sfințenia Lui Isus.                                            Viața noastră este viata lui Isus, caracterul Său este caracterul nostru.

  Deci, haina alba este neprihanirea lui Isus pe care ne invită s-o îmbrăcăm. Pe de altă parte, jertfa lui Cain arată intenția omului de a se indreptăți singur. Roadele pământului fac trimitere la frunzele de smochin a lui Adam care, neștiind ce să facă în acel moment, a apelat la o soluție rapidă de a-și acoperi goliciunea. Dar Dumnezeu la dezbrăcat de frunzele acelea și la îmbrăcat cu haine de piele, de la animalul de jertfă care a plătit astfel pentru păcatul lui.                                         Dumnezeu nu ține cont de vremurile de neștiință, după cum spune Scriptura. Omul păcătos caută diferite căi de a scăpa de pedeapsa păcatului, însa Dumnezeu îi arată calea, singura cale – mântuirea prin Isus. Nu mai are nici un rost să cauți mai departe mijloace de mântuire. Trebuie doar să accepți viața lui Isus și s-o trăiești în locul vieții tale păcătoase. Ce nebunie este mai mare decât să refuzi viața lui Isus (haina albă) și să crezi că ești mai bun decât El. Adică logic, ce este mai bine să alegi, haine din piele sau sorțul din frunze?

   Odată, un împărat a chemat mulți oameni la ospățul nunții singurului său fiu. Era obiceiul pe atunci ca împaratul să ofere oaspeților o haina albă, special făcută pentru acea ocazie. Iar oaspeții nu se puteau prezenta la ospăț dacă nu purtau acea haină.                                              Asta însemna lipsă de respect, sfidare.  În timpul ospățului, împăratul a iesit să vadă invitații și printre aceștia a găsit unul care nu avea haina de nuntă. Când a fost întrebat unde îi este haina de nuntă, oaspetele a înlemnit, deoarece nu avea nici o scuză să nu poarte haina de nuntă oferită în dar de împărat.

  Prietene, poate te consideri un om și un bun credincios, dar înaintea lui Dumnenezeu nu vei sta decât dacă vei fi îmbrăcat cu haina albă a neprihănirii lui Isus, haina de nuntă, primită în dar. Nu uita, viața lui Isus este viața ta, neprihănirea Sa este neprihănirea ta. Îți sunt oferite gratis. Trebuie doar să primești acest cadou și să-l păstrezi curat. În acest fel te vei putea bucura de sărbătoarea mântuirii, de ospatul imparatului.

                              

                           Dumnezeu să te binecuvinteze!  

Aur curățit prin foc

„te sfătuiesc să cumperi dela Mine aur curăţit prin foc,  ca să te îmbogăţeşti.” (Apocalipsa 3-18)

  Aurul simbolizează perfecțiunea, împlinirea, prosperitatea, viaţa, sănătatea, înţelepciunea, lumina, virtutea.

  În Sfânta Scriptură găsim multe referințe despre aur și valoarea acestuia. La început aurul se gasea din belșug pe pământ. Unele zone erau renumite în bogația aurului. (Geneza 2.11).  Patriarhii din vechime erau binecuvântați, printre altele și cu aur (Geneza 13.2). Podoabele din aur și argint dădeau un plus de valoare frumuseții feminine  (Ezechiel 16:10-14) sau, scoteau în evidență poziția socială și rangul celui ce le purta (Geneza 41.42). Despre îngeri, găsim scris că se împodobesc cu pietre prețioase și, bineințeles, aur (Ezechiel 28:11-15). În sfânta cetate, Noul Ierusalim străzile sunt acoperite cu aur (Apocalipsa 21:18-21). În Împarația lui Dumnezeu aurul și podoabele din aur și pietre prețioase nu erau asociate cu păcatul. Ele aduceau doar un plus de valoare.                                                                                                                                   Dar! Frumusețea, rangul și faima pot da naștere păcatului (Ezechiel 16.15 si 28.17). Cei ce le dețin ajung să creadă că ei sunt mai presus de orice este profan și că nimic nu-i mai poate atinge. Dar nu își dau seama că, de la acest nivel e doar o chestiune de timp până la cădere.

  La fel se întâmplă și pe plan spiritual. “Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol…” (Apocalipsa 3.17). Această  stare de inconștiență oprește procesul dezvoltării, al desavărșirii. Credința este la nivelul călduț. De aici se deschid două posibilități. Ori te schimbi, ori mori. Și Dumnezeu vine cu o ofertă ce poate să te scoată din incapacitatea spirituală în care te afli: ”te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” (Apocalipsa 3.18).

  Primul pas spre viață: “Aur curatit prin foc”

   “…pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere, şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos…” (1Petru 1.7)

  Pentru creștinul aflat în zona de confort, este necesară dezvoltarea credinței care trece dincolo de încercări, de necazuri, de lipsuri. Nu se pune problema lipsei de credință pentru cei ce se declară crestini. Altfel, de ce ar mai pierde timpul pe la biserică. Până și cei care nu frecventează biserica decât de doua ori in viață, la naștere și la moarte, dar care se declară aparținători vreunui cult, mărturisesc că au credință. Unii spun că au credința în inimă. Alții spun că totul e să crezi, ca și cum aceasta le-ar asigura vreun loc în cer.

  În paleta aceasta, destul de largă, de credincioși declarați observăm un mozaic de așa zise credințe. Câți credincioși sunt, atâtea feluri de credință gasești. Pentru că fiecare din noi ne raportăm diferit la viața religioasa. Și pentru ca să se păstreze așa zisa “credință adevarată”, s-au stabilit (oare de către cine și cu ce autoritate?) tot felul de dogme. Și cum creștinismul nu e la fel pentru toți oamenii, la fel, nici dogmele nu sunt la fel pentru toți oamenii. Chiar și în cadrul unui cult, chiar dacă credincioșii se raportează la același crez, nu toți au aceeași credință. Unii sunt mai conservatori, alții mai libertini. Unii sunt mai fanatici, alții sunt mai delăsători. Unii au o credință mai puternică, alții mai slaba. Nu contează să ai credință, conteaza ce fel de credință. Căci până și dracii cred, după cum spune ap. Iacov.

  Toți eroii credinței enumerați în Evrei 11 au avut o credință puternică, nestatornică. Dar care a fost elementul ce a dat putere credinței? Dogmele vreunei biserici? Nu vreau să fiu înteles greșit, nu dau la o parte învațăturile nici unei biserici care își au fundamentul in Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, însa credința nu se bazează doar pe teorie. Credința se naște din Cuvânt (“ Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Romani 10:17) și se consolidează prin ascultare. Și ceea ce face ca ascultarea să fie deplină și credința să aibă valoare este dragostea. “…chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic…” (1 Corinteni 13.2). În definitiv, dragostea ne ține lângă Dumnezeu, nu dogmele. În numele “credinței” (bazată pe anumite dogme) oamenii au fost in stare sa ucidă, dar în numele dragostei (Dumnezeu e dragoste), mulți credincioși au fost in stare să se lase uciși. Este o diferență, ca de la călău la victimă.

  Dumnezeu supune credința noastră probei de foc. Nu pentru a ne chinui, ci pentru a ne scoate din superficialitatea spirituală în care ne complacem și a ne pregăti pentru cer.

  “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi;  dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 12.13)

  „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări,  ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1. 2-4).

  Lucrul acesta ne îmbogățește inima, pentru ca în felul acesta credința este purificată până ajunge curată, asemenea aurului încercat în cuptorul de foc. Și cu cât este încercată mai mult, cu atât strălucirea ei este mai mare. Credința care suportă încercările suferinței, a persecuției, a lipsurilor de tot felul, a ocării aruncate de necredincioși, fac dovada sănătații și sincerității ei.

  Prietene care îți spui creștin, ești mulțumit de credința ta?      Stă aceasta neclintită în fața bolii, a lipsurilor, a defăimării, a încercărilor? Sau acestea n-au loc in viața ta? Ești un bun creștin, mergi săptămânal la biserică, dai daruri regulat, deci stai bine cu viața ta spirituală. Însă, treci dincolo de mulțumirea de sine, de viața comodă de biserica si lasă-L pe Dumnezeu să te scoată din starea căldicică. Nu slujbele religioase sau serviciile divine ori programele de la biserică, ori duhovnicul sau pastorul te vor ajuta să ieși din amorțeală spirituală, ci Dumnezeu e cel care lucrează în tine desăvârșirea. Lasă-L să facă acest lucru. Știu, nu va fi ușor, nu va fi comod. Oricum, ziua încercării va veni, mai devreme sau mai târziu, fie că vrei fie că nu vrei.  Însă, dacă vei lasa ca încercarea să lucreze în viața ta răbdarea și rabdarea să lucreze în tine desăvârșirea, vei avea acea împlinire sufletească pe care orice biruitor o gustă. Nu uita cuvintele:” „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8. 38.39)

Zona de confort

„Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”                                                                     (Apocalipsa 3.17)

”Căldicel, nici rece, nici în clocot.”(Apoc.3:14-16). O imagine a creștinului contemporan, însa aceasta este imaginea ce precede dezastrul. (”am să te vărs din gura Mea.”(Apoc. 3:16).

Este o tendință firească, aceea de a ramane în zona de confort. În zona în care ne simțim bine din punct de vedere fizic, dar și psihic, zona în care nu ești expus nici unui risc, totul e OK si nu-ți mai trebuie nimic. O situație în care ești mulțumit și nu vrei ceva ce te-ar putea expune.

 Acest lucru ne face să trecem prin viață fără un scop anume, sau, cel puțin fără să-ți mai dorești mai mult decat ceea ce ai și ce ești acum. În acest fel trăim, dacă se poate spune așa, în așteptarea inconștientă ca lucrurile să se întample de la sine.

 Din păcate, aceasta situație se întamplă și la nivelul vieții spirituale. De fapt, ceeace suntem ne reprezintă la nivelul fiecărei laturi a vieții noastre. Suntem ceeace suntem atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și spiritual. Dacă ne complacem să rămanem în zona căldicică a confortului fizic si psihic, în același fel vom fi și din punct de vedere spriritual. Un credincios “căldicel”, adică mulțumit de sine, inconștient față de carențele spirituale, pentru care neprihănirea sa e bună, nu ar mai avea nimic de experimentat cu Dumnezeu.

Cred că nu greșesc dacă afirm că majoritatea credincioșilor își “manifestă” credința la nivelul zonei de confort, unde lucrurile se întamplă de la sine. Afirma cineva într-o discuție: ”eu nu am experiențe cu Dumnezeu.” Adică, zilele se desfășoară la fel, una dupa alta. Rutină în viața de zi cu zi, rutină în viața de credință. Nimic nou nu se întamplă. În fiecare zi merg la servici, în fiecare săptămană merg la biserică și nu e nici o diferență în toate acestea.

Să ne gândim la viața lui Iosif. Pâna la 17 ani nu a știut ce sunt grijile. Răsfățat de tatăl său, trăia în liniștea și confortul casei părintești. Însă, ajunge să fie urât de frații sai. Interesant este că neintelegerile dintre frati intervin când toți se complac în aceea stare căldicica a zonei de confort spiritual. Apoi a venit momentul când viața a luat o întorsătură neprevăzută. Și dureroasă. Este vândut de frații săi ca sclav. Aruncat pur și simplu în afara zonei sale de confort. Ajunge în Egipt și trece prin diferite etape ale vieții de sclav, unde mulți ani îi petrece în temniță pe nedrept. Dar tocmai în această etapă grea a vieții, credința sa capătă contur puternic. Dacă până atunci doar credea în Dumnezeu, în această etapă a învățat să trăiască cu Dumnezeu. (Geneza 37;38)

Uneori, în viața unuia sau altuia, intervine câte o zguduire. Pe neașteptate apare criza, aducând cu ea durere și nesiguranță. Cu toate că e greu, ne mai trezește un pic și astfel ne prindem mai strâns de Dumnezeu. Îi deschidem ușa și Îl lăsăm să intre în inima noastră, în viața noastră. Și simțim că trăim iarăși.  

“…te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale, şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”  (Apocalipsa 3.18) Acesta este sfatul lui Isus pentru toți credincioșii ce vor să trăiască o credința puternică, în afara zonei căldicele. Trei pași spre viață. Dar despre aceștia am pregătit alte articole.

Doreau o patrie mai bună...

   „Suntem nişte călători, viaţa noastră e un drum lung de la pământ la cer.”                                                                                                        Irving Stone

                    

 “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-apregătit o cetate.” Evrei 11. 14-16

    Capitolul 11 din Epistola ap. Pavel către Evrei, ne prezintă o istorie a călătoriei spre cer, incepând cu Abel, primul martir al credinăței si încheind cu toți acei eroi anonimi care și-au pus viața pe altarul credinței. În fața necazurilor de tot felul, a bolii sau chiar a morții sau a unor situații imposibile, toți au avut o credință neclintită. Îmi place cum exprima ap. Pavel această statornicie a credinței în Epistola sa către Romani.

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?  După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”   (Romani 8. 35-39)

Cu părere de rău pot spune că, de prea multe ori dăm dragostea lui Dumnezeu pe lucrurile de nimic ale acestei lumi. Preocupați prea mult pentru a asigura vieții acesteia vremelnice o brumă de confort, dăm cu piciorul la ceea ce este cu adevărat important: dragostea lui Dumnezeu. Păi, ce-ți ofera dragostea lui Dumnezeu? A-ți putea spune că primim iertare, pace, fericire...și tot ce se așteapta de la un bun creștin. Dar, cum vă imaginați un creștin? Poate o persoană amabilă, respectuasă care, în fiecare sâmbătă sau duminică, îmbracată frumos, merge la biserică și participă (mai degrabă asistă) la slujbă, serviciu divin sau cum s-or fi numind astfel de întalniri. Și apoi cursul vieții se reia spre binecunoscuta goană după vânt, în speranța împlinirii materiale și sociale. Are vreun rol credinta în această alergare desartă a vieții?

Despre eroii credinței numiți în Biblie se spune că, prin credință unii au caștigat războaie, au despicat apele, au închis gura leilor, alții au sacrificat totul, încheind viața cu gândul, cu speranța spre patria cerească. Ei au fost mai mult decat biruitori, chiar dacă, aparent au pierdut totul, pentru că tot ceeace aveau in lumea aceasta, le-au socotit ca un gunoi fără valoare în comparație cu ceeace Hristos a pregatit pentru ei.

Despre creștinii secolului XXI ce se poate spune? Unii, prin credintă și-au deschis conturi în bancă, prin credință au cumparat un Mercedes. Alții prin credință au căpătat slujbe bănoase sau și-au deschis afaceri...

Putem afirma cu toată inima ca și ap. Pavel:”Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Hristos.Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.”?( Filipeni 3.7,8) Sau e prea mult?

Vine un timp in viața fiecaruia, când va fi încercata credința. (1 Corinteni 3). Ce vei considera valoros pentru tine în ziua aceia?

Călător prin credință

    ''Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.                                                                                                Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.                                                                                                                Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Prin credinţă, Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa, prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.                                                                                                                  Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.                                                                                            În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-apregătit o cetate. Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!” Căci se gândea că Dumnezeu poatesă învieze chiar şi din morţi, şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.                             Prin credinţă a dat Isaac lui Iacov şi Esau o binecuvântare care avea în vedere lucrurile viitoare. Prin credinţă, Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său”. Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă a fost ascuns Moisetrei luni de părinţii lui când s-a născut, pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul fără să se teamă de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Prin credinţă a prăznuit el Paştele şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca Nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei. Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.                                                                   Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost ocolite şapte zile. Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă. Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci! Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, auastupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi.                                                                        Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare, au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică –, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.''

                                                                    Evrei cap. 11